CINE L-A UCIS PE TATA?

„[…] Cine l-a ucis pe tata? e mai puțin o dramă personală și mult mai accentuat o dramă a inegalităților de clasă socială, o justificată interpelare a sistemelor socio-politice care permit eroziunea prematură a indivizilor, excluderea lor din fibra societății, prin marginalizare și condamnare la o agonie socială prelungită.

În decorul constând într-o sală de gimnastică, ne apar la deschiderea cortinei șase tineri frumoși, repetând exerciții de întreținere, construind așadar, la propriu, sub ochii spectatorilor, fizicul atletic ce stă la baza stereotipurilor despre masculinitate. Această primă imagine superficială va căpăta apoi profunzime pe măsură ce spectacolul avansează.”

„Pentru cei mai norocoși dintre noi vine o zi a trezirii, în care ne dăm seama că trebuie să ucidem alte
feluri de a fi care nu ne-au dat niciodată voie să-l căutăm și să-l exprimăm pe al nostru.
Și poate că trebuie să începem prin a ucide mai întâi un fel de a privi spre cum se ucide un fel de a fi. Este
curajul cu care pornește la drum regizorul Andrei Măjeri în cea mai nouă și tulburătoare aventură teatrală
a Teatrului Metropolis, într-un spectacol dur, răspicat și înverșunat, îmbrăcat în cea mai candidă și
inocentă poezie a simțurilor, despre violența continuă la care este supus un suflet de copil, despre fricile,
rușinile și furiile latente care se adună nemilos în trupul lui fragil, explodate în momentul regăsirii și
mărturisirii de sine.”

„Spalierul, inelele, calul de sărituri și saltelele pentru exercițiile la sol capătă, rând pe rând, alte semnificații și în jurul acestora actorii dansează, relaționează, spun povestea lui Eddy și a tatălui său. Distribuție 100% masculină – cred că Măjeri are toate șansele să intre în istoria teatrului românesc ca fiind regizorul distribuțiilor unisex, când face spectacole doar cu femei, când doar cu bărbați – cu actori pe cât de tineri, pe atât de bine pregătiți. Ei cântă, dansează și joacă cu maturitatea unora de vârsta de a doua, dar în sensul bun al expresiei. Cu alte cuvinte, distribuția este aleasă astfel încât unul sau altul dintre actori să fie perfecți în rolul lui Eddy într-un anumit moment al vieții sale.”

„După ce participi, ca spectator, la acest eveniment, căci da, este un eveniment, îți pui o întrebare, pe care eu o văd ca firească: este un spectacol cu trimiteri politice valabile și în contextul nostru de viață? Parcursul dezagregării ființei umane, a tatălui, își are începutul în secolul al XX-lea în timpul lui Jacques Chirac și nu se oprește azi, în timpul lui Emmanuel Macron, din cauza legilor antisociale ale acestor guvernări. Fizicul distrus de munca grea în condiții foarte grele și viața plină de diverse excese a tatălui, dar mai ales felul în care este văzut de fiul său, îți pot stârni reacții fie de compasiune, fie de râs amar. Purtați între dans, voci care cântă, asprime fizică, nu am simțit când, sub luminile subtil conduse, nu am simțit schimbările costumației personajelor, de la pantaloni scurți, genunchere, tricouri T-shirt, la costume negre, cravate negre și rochii de colecții, ne-am aliat cu acești oameni care nu sunt auziți.”

„Regizorul Andrei Măjeri reușește o distribuție masculină ideală, cu șase foarte tineri actori: Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Eduard Chimac, Hunor Varga, Iustin Danalache și Vlad Ionuț Popescu. Personajul principal multiplicat ca povestitor (Justin Danalache), copil  (Adelin Tudorache) și adult (Eduard Chimac) însumează energia vârstelor și amplifică presiunea emoțională a textului. Inocența și delicatețea cu care e construit personajul multiplicat al fiului urmărește descoperirea și acceptarea identității homosexuale, rezistența în fața machismului și lupta pentru demnitate. Vitalitatea sculpturală a corpurilor tinere contrastează cu durerea ce se revarsă din șuvoiul cuvintelor, opusă muțeniei împietrite a tatălui. Cuvintele lui sunt ecoul comentariilor fiului, mai ales în prima parte, pentru ca, la final, mândria tatălui în fața succesului literar al fiului să stingă rușinea eșecului personal și să recupereze dialogul direct dintre ei.”

„Cine l-a ucis pe tata? este un spectacol frumos despre identitate, precaritate și traumă familială, despre cum politica determină modul de a gândi și despre cum putem schimba propria mentalitate. Dar este și un spectacol cu șase actori care funcționează excelent, cu rigurozitate, ca grup de individualități într-o coregrafie și o polifonie bogate creativ și stricte ca execuție.”

„Un firesc dureros, o tensiune veridică, o familiaritate a urletului înăbușit, o privire tandră, un umor ingenuu sunt particule găsite de Andrei Măjeri în parcurgerea fragmentată a unei copilării marcate de agresiune. Regizorul a folosit personalitatea, expresivitatea și energia distinctă a fiecărui actor, pentru a refracta această lume interioară complexă și contradictorie. Prin actorii aleși a creat un corp comun, viu, adult, în care memoria copilului interior reverberează la o vorbă a mamei sau un gest al tatei sau la tot satul care «râde de noi». Împreună sunt un corp dual al maturității și al copilăriei, un corp care suferă și se bucură, se joacă și se teme. Urăște și iubește. Dorește. Speră. Simte. Simte mult. Simte tot și se revoltă. Andrei Măjeri a găsit în actorii săi grația, sensibilitatea și frumusețea, calități ce întrețes dansul în doi dintre Iustin Danalache și Eduard Chimac, în toate lacrimile neplânse ale tatălui, purtate pe degetele fiului sau în intensele portrete ale tatălui la tinerețe.”

„Actoria celor șase histrioni tineri și mecanismele actoricești dau organismului creat de Andrei Măjeri suflul viu de care un astfel de text are nevoie. Un grup compact, care înțelege ce și de ce, lăsându-se să creeze un cum emoționant și fragil. Asiști la un exercițiu de actorie pură, în care se lucrează cu propriile gânduri, o dinamică a adevărului încărcată de sens. Toate acestea într-un decor semnat de Adrian Balcău, care transformă scena într-o sală de sport cu multiple valențe simbolice.

Spectacolul Cine l-a ucis pe tata? este un spectacol în care totul este supus alchimiei și devine unitar, fără a fi prea politic și fără a fi prea emoționant, un spectacol care are măsură în toate elementele sale și care răstoarnă și chestionează ficțiunile societății. Pe de altă parte, devine un spectacol al reflecțiilor profunde despre viața de zi cu zi, care păstrează speranța (re)definirii și a înțelegerii.”