

HENRY JOHNSON
Henry este un om influențabil, care tinde să-și îndrepte compasiunea și grija spre persoanele nepotrivite. Viața lui suferă o întorsătură radicală, atunci când își sacrifică valorile morale în încercarea de a-și elibera un vechi prieten din închisoare.
Henry Johnson este o poveste despre manipulare, despre cum se poate întoarce împotriva noastră faptul că acordăm încredere cuiva.
Construită ca un thriller existențialist, balada lui Henry Johnson ne conduce în jos, în spirala dezastruoaselor lui decizii, până la inevitabilul sfârșit. În scurtul său drum spre fundul prăpastiei, Henry Johnson comite multe crime, dar cea mai gravă este aceea de a vrea să fie un nevinovat. Nu e o noutate faptul că în toți oamenii se ascunde o parte întunecată. Și cu cât încercăm mai tare să fugim de ea, cu atât mai tare va dori să se exprime. Henry Johnson este victima fiecărei persoane pe care o întâlnește, pentru că este propria sa victimă.
Ultima piesă a lui David Mamet este un text brutal, aproape fără o clipă de violență. Este brutal pentru că spune ceea ce nu vrem să auzim, și lovește puternic.
Iar ceea ce spune este că ideile nu sunt decât materialul frumos, pe care oamenii îl folosesc pentru ca să se păcălească unii pe alții.
Sub aparența unor situații desprinse din filmele violente despre viața din penitenciarele americane, Mamet desfășoară o amplă și incisivă dezbatere despre natura umană. Umorul amar al textului stă în ironia faptului că dezbaterea filosofică nu este decât o mască, o falsificare, iar acolo unde o întâlnim, e mult mai probabil că avem de-a face cu relații asemănătoare celor dintr-un penitenciar.
CRONICI
„Ideile să răstoarnă tăioase și ascuțite și minciuna are mai multe fețe. Și inocența la fel. De fapt, se poate vorbi de inocență atunci când aperi un criminal? Există inocență în crimă? Ai dreptul să iei viața unui om care, deși a ucis, ți-a pus pistolul în mână având încredere că-l vei salva? Ce înseamnă prietenie și până unde poate merge ea? Există o justificare în furt atunci când vrei să salvezi un prieten? Există o justificare în intoleranță atunci când un prieten a făcut o greșeală? Unde se sfârșește binele și unde începe răul? Mergeți la Teatrul Metropolis să vedeți un spectacol ca o dezbatere de idei în spatele cărora violența mocnește în fiecare clipă. E nevoie doar de o scânteie pentru ca explozia să se producă…”
„Un drama-policier fascinant, enervant, revoltător, un spectacol eminamente mental despre bine și rău, atât de ușor de confundat uneori unul cu altul, despre violență ca invitație și nedreptate ca obligație, despre vulnerabilitate ca scut și armă deopotrivă, despre fragilitate și toleranță, despre loialitate, trădare, eșec și ratare. Dar cel mai mult despre alienare. Despre singurătatea cruntă, printre semeni (niciodată atenți la nevoile individului), în căutare de orice formă de însoțeală care să-i valideze tovărășia cu alte singurătăți, la fel de înăbușite și resemnate, poate în stare să-i îmblânzească pornirile cele mai (auto)distructive umanului în care locuiește. Victimă și călău în roluri interschimbabile, născuți dintr-o crimă deja comisă.”
„Henry Johnson e genul de spectacol greu. Cărnos, deștept, stimulativ, dar greu. E de mers la dânsul cu toții porii atenției deschiși. Astfel prezentându-ne la întâlnire, sunt toate șansele să fim confiscați de text, de semantică, de joaca de lumini și culori, de muzicile cu iz de cotton-balad și, desigur, de (mai ales) actori. Căci se bat cu textul și, beneficiind de discreția gentilă a lui Gyemant, ei ni se prezintă ca învingătorii săi.”
„Regizorul Eugen Gyemant a creat un spectacol ‘mic’, intim, care se remarcă prin rafinament. Pornind de la scenografia discretă a Ralucăi Alexandrescu, la frumoasele și straniile accente muzicale, tot discrete, care au subliniat momentele cheie, totul funcționează ca o ramă aproape invizibilă pentru câteva mari recitaluri actoricești.”
„Henry Johnson se desfășoară într-o serie de patru scene protagonist-antagonist. Cei patru actori intră în relații ce provoacă adevărate scurtcircuite. Se mișcă precum într-un ring, privirea îi urmărește în colțuri de evadare unde unul cu siguranță pune ceva la cale. Nimic nu este haotic, deși pare că haosul a pus stăpânire pe tot.”