Părinți

„Părinți de la Metropolis are duioșie și e, în același timp, incisiv și dureros. Îți atinge puncte nevralgice sensibile, dar e plăcut, pentru că, mai mult ca sigur, n-ai mai vizitat acele zone din tine de mult timp… Și-ți explică poate, cumva, de ce azi suntem așa cum suntem, de ce comunicăm așa cum comunicăm, de ce ne e atât de frică.”

„Copilărie. Tranziție. Provincie. Sunt straturi de întâmplări și semnificații pe care le recunoaștem cu toții, cei din acele generații care au crescut pe pragul dintre comunism și așa-zisul capitalism, la granița dintre două regimuri politice opuse.

[…] calitatea cea mai mare a spectacolului stă chiar în spațiile dintre scenele în care cuvintele și/sau situațiile comice stârnesc râsul și tăcerile care marchează schimbările dintre scene, pline de cuvinte nespuse, care te lasă cu un nod în gât înainte de următoarea glumă. Râzi, dar ceea ce rămâne cu tine este, de fapt, plânsul pentru o întreagă generație de sacrificiu, generația părinților.”

„Părinți include, cu precădere la început și spre final, scene când aproape orice convenție teatrală e abrogată. Când actorii ni se adresează liber, ca atunci când un om vorbește altui om. Cu noi vorbește Ioana. Așa după cum tot cu noi vorbește Ban cu fiecare nou spectacol al său. Cu fiecare nouă poveste din timpuri care au fost, cândva, despre oameni care au fost, cândva. Și care încă mai sunt în noi, cei de azi, dacă știm să privim, să ascultăm, să cercetăm, să acceptăm.”

„E un spectacol care depinde foarte mult de spectatori, de disponibilitatea acestora de a scrie împreună cu cei de pe scenă povestea unei generații. Generația copiilor născuți în anii ’80, maturizați în anii ’90 și ajunși la maturitate în anii 2000. O generație a tranziției, care și-a pus amprenta pe toate palierele vieții sociale. Dinamica familiei, relațiile interpersonale, asumarea pierderilor și evenimentelor tragice, schimbările politice de neînțeles pentru omul obișnuit, toate sunt aduse, rând pe rând, în poveste, astfel încât la final spectatorii realizează că au asistat la o istorie foarte condensată a trei decade foarte importante în evoluția României.”

E foarte multă comedie. Am râs enorm cu toții la repetiții. Spectacolul e o comedie care are deasupra o temă gravă. Uneori te simți prost să râzi, dar râzi oricum.

„Spectacolul lui Cristian Ban de la Teatrul Metropolis, Părinți, o dramatizare a romanului Dianei Bădica, are mari șanse să devină unul dintre hit-urile teatrale ale acestei stagiuni. Plasat în Slatina în anii ’80, ultimul deceniu al dictaturii ceaușiste, și începutul anilor ’90, Părinți este o autobiografie ficționalizată care conturează lumea comunistă și post-comunistă (fără a se opri asupra momentului decembrie 1989) prin prisma unei familii muncitorești care locuiește la bloc într-un oraș de provincie.”

„Modul în care Cristian Ban folosește materialul literar este admirabil, cu o structură densă de elemente care se potențează reciproc, comicul cu duioșia, ironia netăioasă cu nostalgia, empatia cu ridicolul, având grijă să nu dea verdicte, să nu pună etichete, să nu simplifice și să nu îngroașe lucrurile. Părinți vorbește despre noi, dar mai ales despre generația părinților noștri, pe care au înfrânt-o dictatura comunistă și anii sălbatici ai capitalismului postcomunist. Deși umorul inteligent provoacă un râs sănătos în mare parte din spectacol, senzația finală, cel puțin a mea, a fost de tristețe pentru generația care nu a avut nicio șansă.”

„Acasă este un nod în gât, puțin mai sus de aortă. Indiferent de unde te întorci, indiferent dacă vii cu limuzina, cu trenul sau cu mașina timpului, ești obligat să iei măcar o stație maxi-taxiul nostalgiei ca să ajungi acasă. Spectacolul Părinți de Cristian Ban ştie, însă, o scurtătură. Într-o alăturare fericită de sensibilități artistice și umane, montarea de la Teatrul Metropolis din Bucureşti pornește de la romanul Dianei Bădica, pe care îl deplasează la granița dintre realitate autobiografică sfâşietoare și o poezie naivă, profund românească.

Este aproape chimic felul în care lumina caldă, songurile dulci, mărturia atentă a copilăriei în România anilor ’90 și o mână de actori care joacă cu poftă acționează asupra publicului. Dar, mai curând decât să urmeze o rețetă care apasă butoane sentimentale, montarea se susține din interior: din universul intim conturat de roman, din gând și emoție autentică, din împlinirea unui studiu regizoral al grijii pentru detaliul aparent banal, al lăuntricului în prim-plan. În final, din contrastul dintre nodul din gât și surâsul de pe buze pe care le produce.”