Teatrul Metropolis ridica stacheta: Jocul de-a adevarul, jocul de-a triumful
Lia Bugnar a izbutit din nou sa scrie un text captivant, vioi si imprevizibil, pornind de la un fapt banal. Doua cupluri de tineri casatoriti se duc sa se distreze intr-un fel de Luna Parc si ajung intr-un laborator de experimentat sinceritatea. Prima care se lanseaza pe “toboganul gadilator” este Sana (Dorina Chiriac). Odata ajunsa la capatul chicotelilor, se trezeste intr-un spatiu ermetic, populat de forme geometrice. Urmatoarea “victima” a periculoasei instalatii este Bebe (Andi Vasluianu).
Cei doi afla curand ca sunt prizonierii unui psihiatru scrantit, a carui voce (George Ivascu) se aude de undeva, din tarii, si care le promite ca ii va elibera, dar numai dupa ce trec prin toate “aparatele” lui de testare. La inceput ostili, Sana si Bebe accepta sa intre in joc. Se urca in “cilindrul adevarului” si afla ca, desi se considera fideli partenerilor lor de viata, se infiripa intre ei un soi ciudat de tandrete. Pe masura ce se perinda pe la celelalte “aparate” ajung sa-si marturiseasca lucruri despre care n-au vorbit niciodata si care le terorizeaza constiinta. Sana a lovit cu masina o fetita si a lasat-o fara suflare, pe un camp, Bebe a furat banii unui batran de la azil, iar acesta a murit de inima rea.
Dar dincolo de toate acestea, cei doi au revelatia ca perechile lor ii insala. Cand intr-un tarziu ajung si acestia, venind de-a berbeleacul pe tobogan, sunt introdusi in “cilindrul adevarului” si marturisesc ca au intarziat pentru ca au fost sa faca sex in casuta piticilor din “Alba ca Zapada”. Brusc, Sana si Bebe au imaginea clara a ratarii. Acum au certitudinea ca s-au leganat fara rost in iluzia unei armonii casnice artificiale. Odata data pe fata dimensiunea minciunii, cei doi se simt eliberati si isi dau frau liber sentimentelor. Numai ca fericirea se plateste. Inainte de a te darui cu adevarat, trebuie sa te purifici, platindu-ti pacatele. Asa, la prima vedere, pare o drama grea, sfasietoare. Tocmai aici intervine virtuozitatea autoarei (Lia Bugnar) si ingeniozitatea celor care semneaza regia (Lia Bugnar si Dorina Chiriac). Dialogul are nerv si foarte mult umor (mai ales cand protagonistii intra in sfera care te obliga sa vorbesti in versuri!), iar cele doua mari actrite – Coca Bloos si Mariana Mihut - isi pun vocile in slujba unor partituri de importanta vitala in ansamblul spectacolului, citind scrisorile pe care Sana le primeste in inchisoare de la mama fetitei ucise si de la mama lui Bebe. Merita aplauze si decorul semnat de Dragos Buhagiar si muzica lui Vlaicu Golcea. Pe scurt, merita sa vezi acest spectacol, pe cat de profund, pe atat de reconfortant!
Q magazine
Gabriela Hurezean
Minciuna cea de toate zilele
Lia Bugnar si Dorina Lazar isi propun "sa-i dezlege" pe oameni in spectacolul "Jocul de-a adevarul". Actrita Dorina Chiriac a acceptat sa ne ofere un scurt interviu.
Care este rostul adevarului in existenta individului?
Adevarul te elibereaza dar am ajuns la concluzia ca nu ne ajuta la nimic. Societatea, relatiile cu oamenii te obliga sa traiesti in minciuna, in compromis. Adevarul separa oamenii, te insingureaza, provoaca haos. Pe mine adevarul ma sperie foarte tare pentru ca sunt dependenta de oameni si din acest motiv mint foarte mult. Oamenii trebuie sa traiasca impreuna, trebuie sa traiasca in societate si atunci adevarul exprimat in public face ca oamenii sa ajunga la conflicte.
Adevarul poate sa invinga la un nivel spiritual, in acel plan universal. La nivelul sentimentelor, adevarul este necesar. La nivel civil, social nu cred ca este necesar. La fel cum este intr-un fel si cazul casatoriei. Actul casatoriei ca institutie este mai labil decat o ipoteca.
In ce masura se apropie spectacolul de teatrul absurd?
Localizarea face ca spectaco¬lele Liei Bugnar sa atinga latura absurda deoarece sunt situatii incredibile. "Jocul de-a adeva¬rul"este genul de situatie in care stii de la inceput ca cei doi vor fi impreuna dar este inte¬resant sa vezi cum. Asemeni come¬diilor romantice cu Meg Ryan si Tom Hanks sau cu Michele Pfeiffer si Al Pacino, stii de la inceput ca cei doi vor fi impreuna dar este savuros de "parcurs"drumul.
Va place "jocul de-a regizoarea"?
Eu nu prea ma numesc regi¬zor. Eu sunt mai mult director de scena, ma ocup cu supra¬vegherea mersului actorului. Un regizor inseamna o viziune iar piesele Liei nu prea au nevoie de asa ceva. Eu ma ocup cu depanarea actorilor in lucru si cu crearea confortului. Tin foarte mult la partea directiei de scena. Sunt foarte bucuroasa ca putem sa facem asta si sa ne asumam acest spectacol impreuna pentru ca femeile regizor nu refuza emotia in scena. Nu fug de patetic. In general toata lumea fuge de emotie si patetic. Mie per¬sonal nu mi-e frica de sensi¬bilitate, de a trai emotie si de a aduce asta in fata spectatorilor.
Cum primeste publicul "Joaca"?
Spectacolul este primit bine pentru ca este "imbracat"foarte bine. Are o situatie speciala; in general situatiile propuse de Lia Bugnar sunt speciale. Ea izoleaza doi sau mai multi oameni intr-un spatiu si ii obliga sa-si petreaca timpul impreuna intr-un spatiu ciudat. Fie ca este pe centura unei sosele, fie ca este o camera speciala dintr-un parc de distractii, sau o camera pur si simplu, obliga oamenii sa interactioneze, ii face sa-si depene vietile si reuseste sa-i aduca si in criza. Lucrul acesta atrage pentru ca este activ si tot ce este activ este interesant.
ZIUA
Adriana VASILIU
"Jocul de-a adevarul" deschide stagiunea la Metropolis
De-a Freud in parcul de distractii
Un parc de distractii transformat in "capcana adevarului" si un joc pe jumatate credibil, pe jumatate nebunesc,"de-a v-ati ascunselea" cu propria constiinta. Textul Liei Bugnar "Jocul de-a adevarul", montat pe scena Teatrului Metropolis, in regia autoarei si a Dorinei Chiriac, este in acelasi timp o inocenta sondare a constientului si subconstientului si un joc periculos de-a libertatea.
Se intampla uneori sa te trezesti fata in fata cu o poveste care deschide o mie de drumuri catre lumea aceea, in acelasi timp mica si uriasa, care se construieste pe scena. Iar textul Liei Bugnar, surprinzator prin amestecul de credibil cu necredibil, te pune fata in fata cu adevarul, smuls ca-n joaca intr-o camera speciala dintr-un parc de distractii. Lia Bugnar propune o situatie voit neveridica, in care doi tineri se trezesc prinsi intr-o capcana "amuzanta", o camera speciala dintr-un parc de distractii in care au coborat printr-un tobogan gadilator. Alegerea ii reprezinta. Au ales toboganul intunecat si amuzant-inspaimantator in care maini nevazute te gadila fortandu-te sa razi ,in ciuda spaimei tot mai adanci. Iar jos, in camera plina de figuri geometrice si de mirosuri stranii, special gandita de un "doctor nebun" pentru a-i face pe "oaspeti" sa-si marturiseasca adevaruri care, altfel, i-ar devora incet, fiecare dintre ei intra incet in joc si se asaza pe rand in "canapeaua lui Freud".
Si, prin replicile excelent scrise, spectacolul de la Teatrul Metropolis aduce in scena doi tineri, Sana (Dorina Chiriac) si Bebe (Andi Vasluianu - in versiunea vazuta de mine, sau Marius Manole), care, printr-o asa-zisa intamplare a destinului, ajung impreuna in camera speciala, se descopera reciproc si invata sa spuna adevarul. Cu o extraordinara intuitie a personajului si cu o apetenta speciala pentru detaliu, Dorina Chiriac construieste rolul Sanei undeva la granita dintre umor copilaresc si seriozitatea amara a maturitatii. Se lasa data peste cap, invartita ca-ntr-un carusel nebunesc (la nivel psihic, dupa cum ii avertizeaza "doctorul nebun", creatorul camerei speciale), zgaltaita prin coridoare intunecate si inspaimantatoare ale propriei constiinte. In aceeasi masura, Andi Vasluianu creeaza un personaj viu si puternic, perfect credibil intr-o situatie care are toate datele ne-credibilului, iar intalnirea dintre cei doi da senzatia unui frumos echilibru, nu usor de realizat scenic.
Meritul regiei, realizata deopotriva de Lia Bugnar si Dorina Chiriac, este ca pastreaza, pe tot parcursul spectacolului, sentimentul de veridic. Tendinta catre conceptualizare, vizibila si in decorul realizat de Dragos Buhagiar, contribuie semnificativ la "adevarul" spectacolului. Prea explicita este, poate, secventa finala, cu pinguinul care trece pe scena "in persoana", deturnand pentru cateva clipe atentia spectatorului catre un moment secundar si avand un efect invers. Explicitarea plastica a unui gand ii diminueaza forta de expresie. La fel, intrarea in scena a cuplului Radu - Vera (Alexandru Nedelcu - Lia Bugnar) dezechilibreaza in buna parte constructia cladita minutios de Andi Vasluianu si Dorina Chiriac. Aparitia celor doi, departe de a fi o sursa de comic, cum probabil a dorit regia, este in cea mai mare parte agasanta si necredibila, aproape "din alt film". Cu atat mai mult cu cat vine dupa una dintre cele mai reusite dintre scenele spectacolului (si ale textului), cea in care Sana si Bebe se dueleaza in versuri (o ironie delicioasa la adresa exprimarii sentimentelor in rime "cu orice pret", de care este plina istoria teatrului), prinsi in doua jumatati de sfera.
Desi nu sunt prezente pe scena, celelalte trei personaje ale spectacolului (a caror voce este inregistrata - Mariana Mihut, Coca Bloos si George Ivascu) sunt bine construite, au forta scenica si "coloana vertebrala".
Jocul periculos de-a adevarul sau de-a minciuna in care intra personajele Liei Bugnar este frumos concretizat in spectacolul de la Metropolis, rezultatul fiind suprapunerea a doua lumi. In final, cea reala intra brutal in camera speciala a "doctorului nebun", iar jocul se strica. Fiecare se ia cu el doar pe sine si insingurarea pe care i-o aduce adevarul...
ZIUA
Monica Andronescu
