JURNALUL

Autor: MARIA SARBU
14 octombrie 2011


Pasiuni confuze în "Love Stories"
La Metropolis se "spun" poveşti de dragoste. De pe scenă vine emoţia care cotropeşte







La realizarea spectacolului s-a lucrat pe text. Goga spune că a avut câteva doleanţe, în sensul de a restrânge textul şi Radu F. Alexandru l-a rescris. Au lucrat împreună, a fost un fel de "working progress", în timpul repetiţiilor. Regizorul a respectat "stilul impus Love Stories" ("Poveşti de dra gos te") e titlul spectacolului montat la Teatrul Metropolis de Claudiu Goga. Pe afiş – două nume mari din lumea teatrului: Maia Morgenstern şi Mircea Rusu. Distribuţia o completează două nume promiţătoare: Diana Cavallioti şi Alexandru Pavel. Tot pe afiş, mai jos, citeşti: cu parti ciparea lui Emil Hurezeanu – e vorba de cunoscutul publicist şi nu de vreun actor cu acelaşi nume. Titlul original al textului, ales pentru a fi pus în scenă, este "Labirint" – piesă scrisă în româneşte de Radu F. Alexandru şi considerată cea mai bună dintre toate cele prezentate la Concursul UNITER pe anul 2010.

Multe piese premiate la noi nu prea îşi găsesc "locul" pe o scenă, dar "Labirint" e printre cele norocoase. Goga a optat pentru acest text şi dintr-un motiv că piesa "are un potenţial de emoţie foarte mare", considerând că dacă împreună cu actorii reuşesc să emoţioneze pu blicul, partida va fi câştigată. La premieră, am simţit cum emoţia inunda sala, emoţia înlesnită, sigur, de drama trăită de personaje prin interpretarea actorilor.

Nimic deosebit, la prima vedere: două cupluri, două generaţii, părinţi – copii, aflaţi într-un hăţiş fără de ieşire. Sau mai degrabă sunt prinşi într-un cerc vicios, iar când cineva încearcă să-l spargă nu reuşeşte. E un destin comun şi în acelaşi timp fiecare e singur cu destinul lui.

Cu o intensitate interioară men ţi nută în creştere, Mircea Rusu face un rol emoţionant. Îl întruchipează pe un profesor de filozofie, a cărui cumpătare poate fi lecţie de viaţă. E altfel nevasta lui – interpretată de Maia Morgenstern –, femeia vulcanică, fără astâmpăr, care îşi înăbuşă sentimentele de care se loveşte tot timpul. Ei sunt într-o balanţă, dar fără starea de linişte sufletească. Fiul (Alexandru Pavel) e îndrăgostit şi se însoară, cu o fată (Diana Cavallioti). Mama nu e de acord, iar tata da. Mama nu vede cu ochi buni căsnicia lor nici când există un copil. De fapt, este măcinată de drama ei existenţială, ca şi nora, ca şi fiul, ca şi soţul. Îi uneşte dragostea, îi uneşte şi ura şi îi poate dezbina destinul. Dureros şi fascinant totodată.
de dramaturgie", a potenţat linia filmică a spectacolului, care este fragmentat, i-a dat cursivitate, "ca publicul să înţeleagă şi să accepte această convenţie". Scenografia, semnată de Lia Dogaru, nu e deloc complicată şi are un caracter funcţional, rezolvând şi situaţii greu de redat. De fapt, creatorii spectacolului au hotărât ca decorul să fie gândit, chiar şi citit, mai degrabă ca o instalaţie şi nu ca un decor de teatru convenţional. Pe scena acoperită cu plută fărâmiţată – câteva scaune şi fotolii. Un ecran mare, instalat pe peretele din faţă al scenei, şi altul mai mic ce îşi are locul chiar pe scenă sunt ca două spaţii ajutătoare. Pe primul apare Emil Hurezeanu, în rolul Autorului. Din dorinţa de a da veridicitate acestei poveşti, după cum ne-a mărturisit regizorul, s-a căutat o personalitate publică, care să fie credibilă în acest rol, oprindu-se la Emil Hurezeanu, "pentru că e un om pe care l-ai putea aborda să scrie o poveste complicată, dacă l-ai întâlni undeva şi dacă ţi-ai propune acest lucru, dar şi pentru discursul său echilibrat şi intelectual...". Astfel, "autorul" este prezent prin imagine video. Cel de-al doilea ecran serveşte drept fotografia personajului despre care este vorba în scena respectivă (fiecare scenă e scrisă pe un conflict puternic) şi absenţa fizică e înlocuită de prezenţa în fotografie, cu anumite efecte care "să transpună o idee sau o stare". Contribuie şi luminile şi ilustraţia muzicală, dar şi pereţii teatrului "folosiţi" în decor în forma lor obişnuită. Frumos construit şi frumos jucat acest spectacol.

www.revista22.ro

Labirintul poveştilor de dragoste

de Doina Papp 

Love stories, de Radu F. Alexandru, în regia lui Claudiu Goga, cu Maia Morgenstern, Mircea Rusu, Alexandru Pavel, Diana Cavallioti, la Teatrul Metropolis.

Premiată la concursul Piesa anului (2010) al UNITER, piesa Labirint, de Radu F. Alexandru, ce se joacă acum la Teatrul Metropolis cu titlul Love stories, produce încă de la lectură oarecare stupoare cu privire la viziunea autorului asupra iubirii în relaţia de cuplu. O seamă de neînţelegeri bizare scoase la iveală prin forţarea notei duc la situaţii ireconciliabile faţă de care o simplă ridicare din umeri nu este însă suficientă, fiindcă pretenţiile autorului sunt ceva mai mari şi bat spre misterul fiinţei şi al existenţei.

O mamă autoritară, intolerantă şi nefericită, un tată filozof carismatic, profesor universitar intră în derută la aflarea veştii căsătoriei fiului lor, băiat de treabă, fiinţă vulnerabilă, dar avid de dragoste (care i-a lipsit probabil în familie). Aleasa, Giulia, e prezenţa cea mai stranie din piesă, fiindcă face un copil fără să-l fi dorit, se căsătoreşte cu tatăl acestuia tot à contre coeur, pentru ca spre final să-şi dezvăluie pornirile perverse (e lesbiană) dintr-un prea plin al accidentelor biografice. E orfană de mamă, o părăseşte mai apoi şi tatăl, care se sinucide într-o cameră de hotel cu ea alături, caută afecţiunea şi o găseşte pe undeva prin junglele Americii de Sud, lângă o fiinţă de acelaşi sex şi cu aceeaşi vocaţie a suferinţei, dar şi a speranţei. (Cam trasă de păr această istorie exotică!) În final, din toată astă încrucişare de destine, tatăl care părea cel mai raţional şi detaşat (ironic în exprimare), se sinucide (lovitură de teatru) lăsându-i pe toţi cu gura căscată, inclusiv pe spectatorii care sperau probabil la o revenire la verosimil a celor despre care autorul se angajează a ne povesti. Mai ales că acesta ni se adresează în mod direct în vreo trei reprize relatând de la faţa locului, adică de la Albena, unde se afla în vacanţă, martor, zice-se, al întâmplărilor.

Procedeul autoreferenţial îl include în piesă şi pe autorul adevărat, care a pus probabil şi ceva din aventura propriei vieţi în acest love story cu aer de policier. Mai sunt şi alte ingrediente la modă în text şi în spectacol, respectiv limbajul derapat în trivialitate de care abundă textele contemporane şi ecranele cu filmări din dreptunghiul cărora ne urmăresc insistent privirile eroilor. (Episoadele filmate sunt şi ele indicate în piesă, evident, lăsând libertatea regizorului de a le folosi după plac.)

Regizorul Claudiu Goga, tentat iniţial de melodrama subsidiară explicitată mai cu seamă în laitmotivul musical bine ales, dă montării de la Metropolis şi o tentă de dezbatere, de proces (de aici şi distribuirea unor scaune în decor care aşază în dialog direct personajele) prelungit în etajul filmic, unde gros-planurile vor să sugereze adânci fixaţii în conştiinţă. Cu alte cuvinte, eroii se întâlnesc doi câte doi sau trei în şedinţe de psihoterapie inutile, de vreme ce acestea mai degrabă îi învrăjbesc, scoţând la iveală loessul din relaţiile cu aparenţă de normalitate (e atacat, evident, şi convenţioalismul vieţii civilizate). Problema nu e doar a relaţiilor, ci şi a personajelor a căror psihologie contorsionată regizorul e preocupat să o înţeleagă şi redea prin intermediul distribuţiei bine alese. Dana (mama) e Maia Morgenstern cu tot ce ştie ea să aducă în scenă ca inteligenţă şi backround cultural.

E pedantă până la rigiditate şi dramatică până la lacrimă, izbutind să-şi ascundă drama până la acea scenă memorabilă cu Giulia, când aceasta se năpusteşte asupra ei într-un sărut ce pare al morţii, nu al iubirii. Scena care se petrece lângă un stâlp coşcovit, sub un felinar care pâlpâie enervant (scenografie: Lia Dogaru), e destinată să o demaşte şi pe ea, cu suferinţă cu tot. Un strigăt bine plasat... pe banda sonoră marchează momentul. Diana Cavallioti, sigură pe ea, se dovedeşte aceeaşi actriţă de mari resurse pe care am remarcat-o încă de la debut şi nu demult în Cui i-e frică de Virginia Woolf?. Are aplomb, forţă şi un tremur interior indeniabil care o plasează adesea în centrul de greutate al spectacolului. Mircea Rusu, cu prestanţa-i artistică tot mai evidentă în ultima vreme, joacă subtil ambiguităţile rolului, rezonându-se de unul singur în faţa perplexităţii provocate de viaţa ce-i lunecă printre degete. Ca nisipul pe care e pus să calce în scenă. În fine, tânărul Alexandru Pavel rămâne un naiv care ştie să facă din sinceritate o armă pe scenă. Marcat profitabil de rolul doctorului din Ivanov, spectacolul Teatrului Bulandra, actorul dă consistenţă unui personaj cam indecis din scriitură. Mai apare în câteva momente filmate şi cunoscutul jurnalist Emil Hurezeanu, care ridică pe afiş cota de interes a spectacolului, deşi rolul putea să-i revină de drept autorului însuşi. ( Cum jurnalistul e şi poet, poate istoria poveştilor la care asistă îl va inspira, cine ştie.) Această primă ieşire la rampă a piesei premiate în 2010, Labirint, de Radu F. Alexandru, de la Teatrul Metropolis, a fost, cum era şi firesc, cu... şampanie. //

Spectator
marți, 25 octombrie 2011
Publicat de Ileana Lucaciu  

“ LOVE STORIES “ – TEATRUL METROPOLIS

           AVEM ACTORI MINUNAȚI …

   În sfârșit apare în repertoriul unui teatru și o piesă a unui dramaturg român contemporan. Teatrul Metropolis amintim că este un teatru de proiecte și rămâne demnă de stimă opțiunea sa pentru o piesă actuală, de-a noastră. “Love stories”, mai pe românește spus “Povești de dragoste” aparține lui Radu F. Alexandru și a fost distinsă cu Premiul UNITER drept “Cea mai bună piesă a anului 2010”. Titlul în engleză al piesei, s-ar putea să inducă unor spectatori confuzie prin amintirea celebrului film “Love Story”, o dramă romantică din anii ’70. Tot despre dragoste povestește și Radu F. Alexandru, dar … pe un alt drum al acțiunii, prin conflicte confuze. Până la un punct textul său promitea un conflict credibil între generații, având drept bază iubirea cuplurilor. Pe parcurs, motivările degradării acestui sentiment sunt însă, în text, forțat aduse.

   Dan (Alexandru Pavel) este hotărât să se însoare cu iubita sa Giulia (Diana Cavallioti) care este gravidă. Părinții săi, Cristian (Mircea Rusu) – profesor de filosofie și Dana (Maia Morgenstern) – cu o ocupație neprecizată ca sprijin al definirii personajului, rămân surprinși la aflarea veștii. Mama se opune categoric. Inspirat dramaturgul sugerează, că mariajul părinților ar fi în impas. Replica este directă și sugestivă. Până aici toate bune, cu promisiuni pentru dezvoltarea conflictului. Dramaturgul nu îi mai găsește apoi, o linie cât de cât logică de dezvoltare. După zece luni de la nașterea copilului și cuplul tânăr e în prag de destrămare pentru că relația sa erotică nu mi există … Giulia destăinuind că este lesbiană. Finalul surprindre mai mult prin moartea tatălui într-un accident de mașină, ce este de fapt, un act sinucigaș. Relatarea pe scurt a acțiunii este un argument pentru fragilitatea scrierii. Conflictele nu au o bază solidă, personajele încearcă să se explice prin numeroase confesiuni-monolog și nu prin relații.

   Regizorul Claudiu Goga și-a ales o distribuție remarcabilă, prin harul lor actorii reușind să configureze în spectacol unele momente emoționante, trecând peste hibele textului. Cu atenție, regizorul i-a îndrumat și a speculat calitățile lor. Dar tot regizorul pentru amplificarea vizualizării teatrale, apelează la moda de acum expirată în lume, a proiecțiilor. Decorul simplist imaginat de Lia Dogaru este dominat de două rame imense de tablou în care se vor proiecta insistent multiple fotografii cu personaje ce constituie subiectul discuțiilor conflictuale dintre fiu și părinți, dintre părinți, etc. Proiecțiile devin efecte derizorii, pleonastic atribuite vizualizării teatrale. De pildă, când Giulia anunță că este gravidă, se proiectează imaginea unui făt de la o ecografie. O proiecție centrală aduce în acțiune rolul … povestitorului, un scriitor care s-ar inspira din viața cuplurilor, un personaj fără sens pentru rostul acțiunii.

Cunoscutului comentator politic de pe micile ecrane, Emil Hurezeanu îi este atrubuit acest personaj inutil ! Proiecțiile distorționează percepția elementară a scrierii și afectează interpretarea actorilor.

   Descoperim în distribuție un tânăr talent care promite prin calitățile personale o evoluție viitoare deosebită ; Alexandru Pavel în rolul lui Dan sugerează că acesta este marcat de conflictul dintre părinți și surprizele confesiunilor iubitei. Trece peste dificultățiile falsului unor situații și dă veridicitate stărilor interioare ale personajului. În personajul confesiunilor, Giulia, are o partitură mult mai dificilă pe care Diana Cavallioti o salvează de la eșec, dându-i o aură de mister. Incoerent desenată psihologic, Giulia devine prin interpretarea actriței, o femeie dezorientată datorită experiențele de viață trecute, ce ascunde o tristețe interioară. La nuanță prin expresie și gest, actrița trăiește stările personajului. Un cuplu artistic au devenit în urma unor spectacole apreciate de la Teatrul Evreiesc de Stat, Maia Morgenstern și Mircea Rusu.

 În Dana, soție și mamă, actrița brodează caracterizarea pe îmbinarea celor două planuri – nefericirile mariajului și nemulțumirea vestei însurătorii fiului. Cu marea sa experiență, actrița aduce discret lacrimi ce inundă uneori privirile Danei, care manifestă o tăinuită sensibilitate, dar subliniază și autoritatea unei femei frustrate de neîmpliniri personale. Sugerează cu finețe nemulțumirile intime ale lui Cristian, păstrând însă, coerent aparența de cinic, ironic filosof, Mircea Rusu. Actorii se dovedesc a fi minunați în interpretarea unor personaje firav construite, reușind prin jocul lor să le estompeze lipsa de logică elementară în evoluție.

 “Love stories” rămâne un proiect onorabil de a sprijini dramaturgia noastră, un spectacol ce pare mult prea lung în ciuda duratei sale de o oră și patruzeci de minute, cu actori admirabili, pe un text plăpând, cu ambiții de a fi reprezentativ pentru realitatea ce o trăim.