NEVESTELE VESELE DIN WINDSOR de W. Shakespeare
Regia: Alexandru TOCILESCU
Un spectacol proaspăt şi actual, o comedie muzicală care reinventează universul lui Shakespeare.
NEVESTELE VESELE DIN WINDSOR, un musical de excepţie, un remake din anul 1978. Un spectacol pe muzica lui Nicu Alifantis, textul lui W. Shakespeare, dirijat de Alexandru Tocilescu.
Un spectacol cu muzică live care reuneşte pe aceeaşi scenă unele dintre cele mai importante nume ale teatrului şi muzicii romaneşti, după cum urmează:
SIR JOHN FALSTAFF................................ Lucian IANCU FORD......................................................George IVAŞCU DOAMNA QUICKLY...........................Adriana TRANDAFIR PAGE..............................................................Ion GROSU DOAMNA PAGE...................................Mariana DĂNESCU DOAMNA FORD.......................................Crina MUREŞAN SIMPLE...........................................................Mihai NIŢĂ FENTON........................Victor APETREI / Mihai STĂNESCU BARDOLPH..................................................Marcel LOVIN SHALLOW.....................................................Gelu NIŢU SLENDER............Răzvan ROTARU / Dorin Eugen IONESCU JOHN........................................................Eduard HARIS DOCTOR CAIUS.........................................Adi CIOBANU EVANS.....................................................Şerban CELEA HANGIUL.................Dani POPESCU / Dan COGĂLNICEANU PISTOL....................................Ionuţ CIOCIA / Andrei BRATU NYM.......................................................Darius DARADICI ROBIN...................................................Dan RĂDULESCU ANNE PAGE.........Ştefania DUMITRU / Loredana CĂVĂŞDAN /
Raluca BOTEZ / Oana BERBEC RUGBY......................................................Eduard CÂRLAN POVESTITORUL ......................................Nicu ALIFANTIS
Cu: Lucian IANCU, George IVAŞCU, Adriana TRANDAFIR,
Ion GROSU, Mariana DĂNESCU, Crina MUREŞAN, Mihai NIŢĂ,
Victor APETREI / Mihai STĂNESCU,
Marcel LOVIN, Gelu NIŢU, Răzvan ROTARU / Eduard HARIS /
Dorin Eugen IONESCU, Adi CIOBANU, Serban CELEA,
Dani POPESCU / Dan COGĂLNICEANU , Ionuţ CIOCIA / Andrei BRATU,
Darius DARADICI, Dan RĂDULESCU,
Loredana CAVASDAN / Oana BERBEC / Ştefania DUMITRU
/ Raluca BOTEZ, Eduard CÂRLAN
aranjamente orchestrale: Nicu Alifantis & Byron
aranjamente vocale: Virgil Ianţu
pregatire vocală & coordonatori repetiţii: Irina Sârbu & Monica Ciuta
partituri editor: Irina Sârbu
coordonator designe sunet live: Victor Panfilov
sunet live: Clara Litescu
editor & producător muzical: Nicu Alifantis [Fundaţia NICU ALIFANTIS]
producător: Teatrul Metropolis p 2011
BALADA TOCILESCULUI PE MUZICA DE ALIFANTIS. INTERPRETEAZA WILLIAM SHAKESPEARE.
Postat de Maria Zarnescu in 14 March 2011 – Revista Yorick nr. 66
“Nu există o formă unică de teatru, care să pretindă a fi singura adevărată” – sunt cuvintele prin care Max Reinhardt îşi rezuma întreaga viziune artistică. Considerat cel mai eclectic regizor pe care l-a cunoscut epoca modernă, Reinhardt rămâne celebru prin uriaşul său apetit pentru teatru, curaj şi o imaginaţie mult prea mare ca să încapă idei prea mici. Ironia face însă ca tocmai acest har al versatilităţii sale creatoare să constituie şi cel mai aprig motiv de critică…
Istoria pare să se repete într-un alt timp şi un alt spaţiu. De la debutul său, în urmă cu patruzeci de ani, ca regizor (şi actor!) pe scena Studioului Casandra, cu “Sânziana şi Pepelea” de Vasile Alecsandri (muzica: Dan Chebac), până la cea mai nouă premieră de la Teatrul Metropolis cu “Nevestele vesele din Windsor” de William Shakespeare (muzica: Nicu Alifantis), Alexandru Tocilescu dovedeşte o capacitate de invenţie, ce depăşeşte adesea puterea de înţelegere a cronicarilor. Căci nimic din ceea ce este teatral, deci omenesc, nu îi este străin: de la comedia autohtonă frustă (“Paradis de ocazie”, “Concurs de frumuseţe”) până la comicul tragic (“Tartuffe”, “Cabala bigoţilor”), de la texte esenţiale, clasice, indiferent de provenienţa temporală (“Hamlet”, “Antigona”, “Sfârşit de partidă”) până la cele moderne (“Poate Eleonora”, “Libertinul”, “Elisaveta Bam”) sau până la cele temeinic localizate în timp şi spaţiu (“O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu”, “Poker”) – toate într-o enumerare de martor subiectiv. În drumul său tenace şi imperturbabil, regizorul este mai mereu însoţit de muzică: de la “Faust” pe scena Operei până la “Broadway – Bucureşti” la Operetă. Şi atunci nu are de ce să ne mire dorinţa de a relua un mai vechi succes de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ – musicalul “Nevestele vesele din Windsor” (1978) şi nici îndrăzneala de a trata piesa lui Shakespeare aşa cum abordase şi “Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale acum douăzeci de ani la Naţionalul bucureştean. Căci regăsim aici acelaşi curaj de a se juca şi a izbi de pământ cu orice tabu sau clişeu, numai pentru a se bucura apoi (cu intensitatea de care numai copiii sunt în tare) la auzul bufniturii. Sau, vorba unui banc: De ce? – Pentru că poate!
Ca urmare, “Nevestele…” se mută la Bucureşti, pe mica scenă de la Teatrul Metropolis, cu arme şi bagaje. Principala armă, ca şi în varianta originală, este muzica lui Nicu Alifantis, marcă înregistrată lesne de recunoscut, nu numai datorită experienţei de compozitor pentru scenă, cât, mai ales, abilităţii de a crea linii melodice izbutite, într-un context armonic de o simplitate dezarmantă. Ori tocmai această parcimonie a celor câteva acorduri per cântec dă prospeţime întregului spectacol, fără a-l împovăra cu orchestraţii complicate şi savante, stabilind o ierarhie clară între jocul teatral şi interpretarea muzicală. De altfel, nici versurile cântecelor (în vechea traducere a lui Vlaicu Bârna) nu sunt concepute ca suport al unor arii nemuritoare, lipsindu-le ritmul şi rima necesare unui atare scop.
Muzica instrumentală este executată de trupa Byron, un grup activ într-o zonă mai apropiată de rock-ul alternativ decât de Shakespeare, dar dovedindu-se o remarcabilă alegere a compozitorului. Cu siguranţă că partiturile interpretate în spectacol sunt mult mai simple în comparaţie cu cele proprii, dar asta nu îi împiedică să îşi ia în serios rolurile, inclusiv pe cele de mişcare scenică, demonstrând o înţelegere superioară a actului artistic, de orice natură ar fi el.Obişnuiţi cu scena, chiar dacă uşor înghesuiţi într-un spaţiu deloc generos, cei de la Byron cântă şi se aud foarte bine. Faptul nu e valabil întotdeauna şi pentru actorii-cântăreţi, al căror efort personal de a interpreta liniile vocale este demn de admiraţie, dar care este adesea înfrânat, fie de neobişnuinţa cu microfonul, fie de tendinţa unei amplificări exagerate a vocilor, ducând în strident. Acest nefiresc este însă compensat de partiturile actoriceşti şi, mai ales, de scenele de ansamblu (ce fac deliciul oricărui musical ce se respectă), atunci când muzicii i se adaugă şi dansul, în coregrafia dinamică şi tinerească a Feliciei Dalu. Căci “tineresc” este epitetul potrivit reprezentaţiei, nu numai datorită vârstei celor mai mulţi dintre actorii ce susţin aceste scene, ci, în special, energiei molipsitoare care pare a-i uni pe toţi creatorii săi. Ritmul este permanent susţinut de muzică, prezentă atât ca element de bază al spectacolului, ci şi ca principală sursă de inspiraţie în construcţia eroilor – de la comportament până la detaliul vestimentar. Toată gama de stiluri este trecută în revistă prin personajele lui Tocilescu şi costumele Corinei Grămoşteanu, de la bătrânul rock’n’roll până la glam, punk sau trash, culminând cu jilţul-adăpost pentru “cerbul” Falstaff, în parcul din Windsor, ale cărui coarne sunt înlocuite de cele diavoleşti, din binecunoscutul simbol pacifist al rock-ului de orişiunde (decorul: Francois Pamfil).
Echipa de actori funcţionează eficient în plen, dar şi pe secţiuni, atunci când dispare senzaţia unui ansamblu prea mare pentru un spaţiu atât de mic, şi când protagoniştii se pot distinge în roluri comice, amintind de vechea şcoală a detaliului scenic. În rolul potenţial-încornoratului domn Ford, George Ivaşcu aduce cu sine elementele verficate în “Iluzia comică” şi “Moartea lui Tarelkin”, cărora le adaugă o nouă imagine de latin-lover în dublul său, domnul Brook, făurind un rol proaspăt ca un nou-născut. Coleg de suferinţă într-ale prostelii de către neveste, domnul Page este desenat cu linii precise de către Ion Grosu, care rezistă tentaţiei de a se inspira dintr-un alt personaj de-al său, Mackie Şiş din “Opera de trei parale”. În schimb, apelează la întreg spectrul expresivităţii sale, de la naivitatea sinceră sau vicleană a soţului până la accesele de furie ale tatălui – insuficient respectat de familie şi prieteni în ambele ipostaze. Cele două neveste vesele, Crina Mureşan şi Mariana Dănescu, se completează prin personalitate şi dungile din costum, nelăsându-se impresionate de vocea profund-specială a unui Falstaff întruchipat cu onestitate de Lucian Iancu. În rolul doamnei Quickly, Adriana Trandafir mijloceşte nu numai relaţiile dintre personaje, ci le şi manipulează, odată cu publicul vrăjit de această Tina Turner autohtonă, dezlănţuită într-o explozie irezistibilă de energie. Îi ţine piept cu mult umor curat, ca partener de scenă, dar şi ca stăpân în piesă (franţuzitul doctor Caius) – Adrian Ciobanu, pentru care, de douăzeci de ani, tot aşteptăm acel regizor care să îi ofere acel rol. În fine, mult râvnita domnişoară Anne Page este figurată de Ştefania Dumitru ca o adolescentă emo, într-un rol extrem de expresiv prin non-expresivitate.
Întreaga echipă de actori (mare – douăzeci de persoane) funcţionează însă unitar şi invaziv-tineresc, dând naştere unui spectacol recomandat nu numai neofililor într-ale teatrului şi amatorilor de comedie fără tuşe grosiere, ci, mai ales, nostalgicilor. Fie ca simpatizanţi ai lui Tocilescu, fie ca fani ai musicalului autohton, martori ai unui “hit” al anilor ’80 – “Mitică Popescu”, pe muzica lui Alifantis.
Alexandru Tocilescu: Trăiesc cu spaima că într-o zi se termină talentul…
Postat de Monica Andronescuin 17 October 2011 - Revista Yorick
"[...]„Nevestele vesele” este o poveste orăşenească, o poveste între mitocani la oraş. Ce-mi pasă mie în ce an e oraşul ăla? Şi cu toată muzica şi nebunia, şi grupul tinerilor… nu mi s-a părut că am forţat în niciun fel nota. Nici nu prea am tăiat din text. Ei vorbesc de Curte… dar Curte e şi-acum. Totul e valabil. Dar să ştii că „Nevestele vesele” l-am făcut dintr-o singură raţiune. Îmi părea rău de muzica lui Alifantis care se pierdea pentru totdeauna, dacă nu se relua spectacolul. Acum am scos şi disc. Muzica aia n-a fost aşa… că eu am făcut un spectacol şi el a venit şi-a pus nişte muzică. Noi am stat nouă luni împreună acolo şi se năştea un cântec dintr-o situaţie sau o situaţie dintr-un cântec. E ceva unic. Nimeni n-a mai lucrat cu un compozitor care să stea lângă el în provincie mai bine de juma de an şi să compună odată cu mersul spectacolului. Muzica e născută din spectacol şi spectacolul din muzică. Nu se întâmplă des chestia asta."
OBSERVATORUL CULTURAL
Autor: Iulia POPOVICI | Nr. 598 din 28.10.2011
TEATRU. Shakespeare, sitcom şi remake
„Nevestele vesele din Windsor reprezintă un mare show, un splendid divertisment, realizat într-o stare de graţie colectivă. Un spectacol de grup, unde culoarea, muzica şi dansul, cuvîntul şi mişcarea, actorul şi decorul fuzionează pentru a transmite, cu maxim impact vizual şi impuls emoţional, senzaţia unei participări frenetice la un joc special, la un mister teatral modern.“ Astfel scria Mira Iosif, în revista Teatrul, numărul din iunie 1978, despre montarea iniţială cu Nevestele… a lui Alexandru Tocilescu, a cărei premieră va fi avut loc fie pe 28 ianuarie (versiunea instituţiei producătoare), fie pe 8 aprilie (versiunea revistei de specialitate) 1978, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ.
33 de ani mai tîrziu, alte Neveste vesele…, ale aceluiaşi Tocilescu, se apropie de premiera oficială, la Teatrul Metropolis din Bucureşti. În rolul lui Falstaff – Lucian Iancu (la Piatra Neamţ, fusese Cornel Nicoară). Doamna Ford e Crina Mureşan (în 1978, era Virginia Rogin). Domnul Ford – George Ivaşcu (predecesorul lui: Valentin Uritescu). Doamna Quickly: Adriana Trandafir (la Teatrul Tineretului – Eugenia Balaure). Materialele de promovare pentru spectacolul de la Metropolis afirmă desluşit că ar fi vorba despre „un remake“, la care regizorul colaborează din nou cu acelaşi compozitor – Nicu Alifantis – şi acelaşi scenograf – François Pamfil. Doar fotografiile, însă, dau măsura gestului lui Tocilescu: pentru prima dată în istoria noastră teatrală recentă, iată un regizor care îşi reia, practic, un spectacol, la distanţă în timp de cîteva decenii, cu o altă distribuţie (şi evident alte costume); şi cu muzică live, de data asta (cîntată de trupa byron). Dar care n-ar putea naşte entuziasme pe măsura celui care animă cronica Mirei Iosif.
Ce încerca, în 1978, să facă Alexandru Tocilescu intra într-un curent al vremii, un al doilea sau al treilea val românesc al plasării textelor shakespeariene în contexte contemporane, cu niveluri de referinţă complexe, inclusiv în ce priveşte costumele, fiind, în acelaşi timp, o abordare îndrăzneaţă a genului musicalului. În 2011, trimiterile la tablouri moderniste sînt înlocuite de Tina Turner (Adriana Trandafir, care cîntă şi se mişcă incredibil – o actriţă care chiar poate să facă musical), de Duffy Duck şi fabricile Ford, Peter Simple e un român – slugă la englezi, iar dacă domnul Ford se deghizează într-un tip pe nume Brook, el trebuie să fie Peter Brook. Avantajul muzicii live se pierde, din cînd în cînd, din cauza lipsei de suficientă pregătire vocală a multor actori (dar Victor Apetrei, în Fenton, unul dintre peţitorii lui Anne Page, are o voce remarcabilă, şi nu e singurul). Iar scena de la Metropolis e cam prea mică pentru nevoile spectacolului, începînd cu frecvenţa momentelor de grup şi terminînd cu rezonanţa instrumentelor.
Ca spectacol,Nevestele vesele din Windsor de la Metropolis face o iremediabilă impresie de teatru bine jucat, bine construit muzical (dar nu musical, pentru că uzul muzicii nu e, în general, cel presupus de genul în cauză) şi cît se poate de optzecist. Ceea ce nu e un reproş, ci o constatare şi o anume afiliere estetică.
Cotidianul
21.05.2011
Un spectacol exploziv la Teatrul Metropolis
Nevestele vesele din Windsor
Tocilescu şi sfidarea sfidării
"Să nu rataţi spectacolul cu „Nevestele vesele" din Windsor de la Teatrul Metropolis, în regia lui Alexandru Tocilescu, pe muzica originală a lui Nicu Alifantis şi în decorul lui François Pamfil.
E un remake, căci musicalul s-a jucat în 1978 la Piatra Neamţ şi a ajuns şi la Bucureşti o singură dată spre groaza cenzurii şi activismului din epocă.
Rock and roll-ul era socotit o muzică putredă şi decadentă, care azvârlea tineretul patriei în bolgiile infernului. Când l-am cunoscut pe Toca în 1979, venit să regizeze „Paradis de ocazie" de Tudor Popescu la Teatrul Ion Vasilescu, unde mă angajase Sorana Coroamă Stanca secretar literar, prezenţa lui era însoţită de haloul legendei şi scandalului pe care-l provocase "acest spectacol de discotecă impertinent" „care a îndrăznit să facă un musical din marele Shakespeare!". Regizorul era pus la index, acuzat de sfidare, tupeu şi obrăznicie politică. Trezise valuri de indignare şi stupoare dimpreună cu Nicu Alifantis şi muzica lui extraordinară, electrizantă, inteligentă şi liberă. Îndrăznise să lucreze cu decorul „minimalist" al admirabilului artist şi scenograf François Pamfil, un soi de pilotă sau pernă ori plapumă uriaşă, cât toate scena, în care lumea din Windsor îşi învelea toate iluziile, păcatele şi planurile mai mult sau mai puţin ruşinoase. Ca şi cum universul ar fi fost tot una cu un pat, în care comunitatea îşi consumă viaţa casnică, iubirile şi cochetăriile, gelozia atroce sau indiferenţa, beţiile şi furtişagurile, curiozităţi, invidii şi colportări. Ideea era genială amestecând alcovul în toate cele într- un decor simili-oriental, mai de grabă de fanar, decât britanic, sugerând lene şi voluptăţi, traiul în puf, gustat de Falstaff, Seducătorul petrecăreţ şi soldatul fanfaron, ce visează „căpătuială, să facă rost de bani de la nevestele ispitite cu o prefăcută iubire: "Vreau să le am în mână pe amândouă, să le jumulesc după plac. Ele vor fi Indiile mele, de răsărit şi de apus şi voi face negoţ cu amândouă".
Gelosul Domn Ford încercând să afle dacă este încornorat
Nu ştiu dacă musicalul cu „Nevestele vesele din Windsor" s-a născut din faptul că doamna Quickly fredonează şi cântă în piesă, după cum aflăm din indicaţiile de scenă din text. Dar ideea de a face o operă pop şi rock and roll descătuşa în anii '70 şi '80 energii şi valori controlate de cultura oficială. Tocilescu punea în scenă trepidant, alaiul instrumentelor electrice, decibelii tinereţii şi acest carnavalesc universal, adus la zi de cultura populară americană, de la gospel, country, blues şi jazz până la musical fiind doar câţiva paşi. Sunt sigură însă că dragul lui Tocilescu după muzica lui Alifantis şi muzica generaţiei beat şi rock, cvasi interzisă, l-au împins cu toată fiinţa şi inteligenţa lui buimăcitoare spre o concepţie regizorală de tip sfidarea sfidării. Tot ce era interzis era amplificat şi condus de tânărul regizor la paroxism. Tocilescu urca circul şi rock-ul pe scenă, transforma teatrul într-un Cal troian menit să dărâme cetatea inexpugnabilă a unei lumii ce înlocuia drepturile cu interdicţii. Teribilismul lui percuta, era vital, teroriza. A fost şi a rămas adolescentul teribil al regiei româneşti, ţinută de el sub semnul unei avangarde la fel de proaspăte azi ca şi ieri. Câtă culoare şi carnavalesc a pus acest mare regizor în piesele regizate de el şi la câtă nebunie şi tinereţe şi-a condus din totdeauna actorii, făcându-i să cânte, să danseze, să joace o piesă întreagă pe o bătută de circ şi să sară pe elastica-i plasă, precum Marieta Luca şi Hamdi Cerchez, la teatrul din strada Eremia Grigorescu jucând rolurile unor părinţi, trăitori într-o lume de circ ai unei vieţi de circ. Tocilescu transforma fiecare piesă într-un carnaval şi aprindea toate petardele teatrului şi muzicii interzise. Erau şi vremurile acelea cenuşii cu vizionări de spectacole la care participa un pluton de activişti pe lângă profesionişti. Eram sătui de acea realitate în care normalitatea era înlocuită de nesfârşite acrobaţii, de mersul pe sârma limbajului dublu, de prestidigitaţie, salturi mortale şi dresajul de... animale. Muzica aleasă de Tocilescu şi întreaga viziune scenică au deranjat, nu faptul că regizorul ar fi fost ireverenţios cu Shakespeare. De parcă povestea lui Falstaff, prinsă într-o comedie uşoară, la cererea reginei, se spune, n-ar mai fi inspirat libretul unor opere scrise de Otto Nicolai şi de Giuseppe Verdi. E drept că pentru orchestre liniştite şi nu pentru trupe de rock and roll cântând sălbatic şi haotic o muzică în care se descarcă fulgere şi curcubee şi se leagănă rugăciunile către Dumnezeu. Reflectă iadul şi pierzania din capitalism.
Musicalul de la Piatra Neamţ a folosit pe atunci muzica în play back. „Nevestele vesele din Winsdor" rămâne un spectacol legendă şi e parte din istoria teatrului românesc redată şi reîncărcată de spectacolul Teatrului „Metropolis" cu o forţă, o nonşalanţă şi o creativitate seducătoare.
Un spectacol care ne întinereşte
Falstaff (Lucian Iancu) între Doamna Page (Mariana Dănescu) şi Doamna Ford (Crina Mureşan), nevestele vesele
Veţi întineri, dragii mei. Veţi reînvăţa câtă comoară se ascunde în orice gest necanonic şi în orice teribilism care devine sută la sută pasiune de a face teatru şi muzică, de a scoate lumea din ţâţânii ruginiţi de prejudecăţi. Vă veţi molipsi de un ritm ameţitor şi vă va copleşi o vitalitate în cascadă. Veţi slobozi fără mâna la gură acel hohot de râs pantagruelic, molipsitor, în sala seduşilor spectatori, contaminaţi de ideea de a vedea un musical construit din celebra comedie. Un bric-à-brac de costume rock, pop, vintage, care-mi aduc aminte nu doar concerte şi înregistrări cu „The Rolling Stones", Elvis Presley, Jim Morrison, Michael Jackson sau Jimi Hendrix, cu „Metallica", grupul irlandez „U 2", cu „Fats Domino" şi Chuck Berry, cu Janis Joplin şi al său psihedelic blues-rock, cu rock-ul de borangic şi mătase creat de „Everly Brothers", în anii 50 şi 60, care i-a influenţat pe „Beatles" pe „Hollies" sau pe cei de la „The Birds", „The Who" cu acele explozive şi dinamice atacuri şi cu agresivitatea de adolescenţă frustrată... cu costumele lui de scenă şocante, cu catifea şi fireturi şi arabescuri tivite pretutindeni în vreme ce tobele intrau în delir. Spectacolul de la „Metropolis", un teatru fenomenal condus de un actor şi director surreal îmi răscoleşte sufletul. Mă uit la trupurile în înaintarea de maree a actorilor care reaprind pe scenă emoţia noului val sonor, chitare electrice, acel „wah wah" al lui Jimi Hendrix, nebunia vremurilor ce s-au numit „Age of psyhedelia", amplificarea sunetelor la maximum... După trei ore şi jumătate de musical realizez că am văzut o legendă a teatrului românesc, încă o piesă din acel arhipelag al cenzurilor şi excomunicărilor la amintirea acelui fetiş numit ochiul lui Dumnezeu făcut din trei andrele suprapuse şi răsucirea în jurul lor a unor fire de lână viu colorată... Era marota lui Janis Joplin simplă şi genială precum spectacolele lui Tocilescu născute din poezie şi barbarie.
O avalanşă de parodii la parodii
Am văzut comedia scrisă de Shakespeare „Nevestele vesele din Windsor" cu directorul artistic al teatrului „Globe" în sală. Domnul Dominic Dromgoole a venit să vadă dacă spectacolul poate fi invitat la Olimpiada ce va avea loc în Anglia. Englezii vor să aducă cele mai importante şi percutante spectacole cu piese de Shakespeare la Olimpiada pe care o vor găzdui. El însuşi regizor şi atent la poetica haosului în teatru, cunoscut pentru pasiunea cu care pune în scenă Shakespeare, nu ştiu dacă a resimţit ca şi publicul român de ce a fost şi rămâne important acest spectacol. De ce teatrul rezistenţei şi antidictaturii este teatrul rock and roll, de ce identificarea personajelor piesei cu gestica, ticurile şi faima unor monştri sacri în muzica anilor '70, '80, '90...
De la Nicu Alifantis la Cleveland Rock and Roll Hall of Fame
Cele trei apariţii feminine electrizante, Mariana Dănescu, Adriana Trandafir şi Crina Mureşan
Se joacă Shakespeare la „Metropolis" într-un exploziv musical. Pe muzica dragului nostru zeu autohton al muzicii libere, Nicu Alifantis, mult interzisă şi excomunicată în tinereţe. Mişcarea actorilor, remarcabili, transmiţându-şi ca nişte atleţi frenetici ştafeta, de la unul la altul, în costumele admirabile desenate de Corina Grămoşteanu şi coregrafia Feliciei Dalu, ţine piept profesionalismului marilor musicaluri americane, fără să aibă în spate actorii şi dansatorii de pe Broadway, de la strada 42, de la Radio City Music Hall, de lângă Madison Square Garden, experienţa celebrelor „Roquette". Privesc spectacolul şi mi-amintesc de parada gay-lor şi travestiţilor, „The Gay Pride Parade" sau „March" în Greenwich Village, de suporteri de finală de fotbal ori de megaconcerte cu Tina Turner, într-un remake fantast jucat, dansat şi parodiat de Adriana Trandafir care reaprinde vâltoarea rochiei cu franjuri şi a genunchilor şi coapselor sexy pe scena Teatrului „Metropolis". Mă gândesc dacă directorul teatrului „Globe" poate înţelege şi mai ales simţi ce înseamnă pentru noi românii şi cei din Estul Europei acest spectacol. Lui poate să i se pară o ciudată aglomerare de piese, citate şi artefacte de muzeu, ceva în genul Muzeului din Cleveland Rock and Roll Hall of Fame. E, în fond, din totdeauna un om liber să bântuie concerte şi cluburi. Vede pe viu baletele lui Mark Morris, ale cărui costume de la spectacolul „The Hard Nut" par să fi urcat pe scena de la „Metropolis", căci ţin de moda şi artefactele epocii rock, de găselniţele şi accesoriile unui stil impus de grafica lui Charles Burns şi benzile desenate care înfloreau cu generaţia Flower Power în vremea când noi trăiam sub căderea şi ridicarea Cortinei de Fier.
Distribuţia spectacolului joacă realitatea şi o parodiază înaintând către sufletul nostru tonifiat şi binedispus cu viteza cu care se rostogolesc vagonetele unui fulgerător montagne russe. Mişcarea biciuie vorbele din replici şi din cântece pe ritm de twist, de rock ori pisicesc de feline pe... acoperişul/ plapuma, perna iubirii. Personajele lui Shakespeare sunt scuturate de orice naftalină proteguitoare faţă de contextul istoric. Textul e cântat sau rostit ca o cavalcadă. Senzaţia de avalanşă ne contaminează de vervă şi ironie. Talentul regizorului şi jocul actorilor dimpreună cu muzica tinereţii noastre, descoperită şi de tinerii veacului XXI, ne ating adânc până în suflet. Toţi spectatorii avem aerul că am pierdut peste treizeci de ani şi ne vine să dansăm pe scaune, să cântăm cu actorii pe muzica lui Alifantis povestea „Nevestelor vesele din Windsor".
George Ivaşcu, încercând să-şi surprindă rivalul cu ajutorul prietenilor chemaţi la petrecere
Un ritm drăcesc şi o vitalitate pestriţă, aiuritoare care nu cedează nici unor oprelişti dictate de mode, comenzi, dictaturi ideologice sau estetice contaminează toate generaţiile de actori. Până şi Lucian Iancu în rolul unui Casanova expirat, jucat cu tot dichisul lui Faux Semblant, e un Falstaff rocker care mi-a amintit de Leon Russel cel de azi, colaborând cu Elton John, amândoi prezenţi anul acesta la ceremonia de la Waldorf Astoria. Ritm, ritm afurisit şi iarăşi ritm. Înteligenţă şi umor până în vârful unghiilor, o avalanşă de parodii la parodii şi trimiteri la tot ce ţine de realitatea memoriei şi memoria realităţii, ca şi cum tot ce a fost spectacol ieri e lăsat să intre în spectacolul de azi, dar cu toate costumele şi măştile rock and rollului, dintre care Tocilescu afişează din totdeauna inele cu aer boieresc şi boem pe degete, pandantiv din monedă de argint de valoare numismatică atârnat de colier cu design antic, rubaşte şi blugi, blasere sofisticate în stilul Dr John.
Adriana Trandafir, în rolul Doamnei Quickly, asistându-l pe Doctorul Caius (Adi Ciobanu)
Un rol uluitor şi memorabil face George Ivaşcu în ipostaza gelosului domn Ford, a cărui suferinţă şi suspiciune sunt lucrate stil filmele de început ale lui Chaplin. Actorul dezvoltă toate ticurile unei inocenţe şi credulităţi ce înduioşează. Sub muşcătura de şarpe a ideii că este un soţ încornorat siguranţa de sine păleşte şi se transformă în convulsii, bâlbâială şi incontinenţă verbală se amestecă în planuri de răzbunare colosale ce angrenează alaiul din nou carnavalesc de bătăuşi, beţivani şi hoţi de buzunare, plus persoanele respectabile care se întrec în invocarea credinţei în Dumnezeu şi onorabilitate. Crina Mureşan în Doamna Ford joacă o cochetărie de franţuzoaică gata oricând să deseneze triunghiul adulterului şi totuşi precaută în a-şi crea alibiuri şi o soluţie de salvare în coşul cu rufe murdare. Spre deosebire de Doamna Page, interpretată de Mariana Dănescu, Crina Mureşan joacă juvenil zburdălnicia şi inconsecvenţa, cu aer de subretă ori tânără consoartă dezabuzată în faţa torentelor unui soţ coleric, prăpăstios.
Ritm drăcesc şi o vitalitate pestriţă
În schimb, Mariana Dănescu adoptă registrul de mezzo-soprană şi de englezoaică înţepată uşor, care-şi îngroaşă onorabilitatea şi trăieşte prin corespondenţă experienţele doamnei Ford din celebrele bancuri seci englezeşti cu Sir şi servitorul. „În dragoste norocu-i avuţie, Cu bani pământuri cumperi, nu soţie", spune un personaj văzând eterna întoarcere a sentimentelor, care sunt confundate cu simţirile şi sunt un izvor nesecat în comicul de situaţii al comediei uşoare scrise de Shakespeare. Anne Page a fost jucată la matineul vizionat de directorul de la „Globe", într-un simpatic degradeu şi crescendo, care a mers de la condiţia de martoră apatică a aranjamentelor matrimoniale ce-o vizează la aceea de îndrăgostită eliberată de paralizia unei feţe fără expresie şi reacţii. Adriana Trandafir a strălucit. Ion Grosu în rolul domnului Page a jucat bine plictiseala şi participarea, condiţia unui om fără însuşiri, care mai mult se odihneşte în viaţă decât trăieşte, asemeni unei păpuşi mecanice pe care n-o mai trezeşte la viaţă nici o cheie. Foarte convingător şi pitoresc Simple, jucat de Mihai Niţă, Shallow, cu o ironie de învechit în rele şi spovedanii. Bărbaţii foarte buni, cu roluri conturate memorabil, precum caracterele şi caricaturile romanelor în foileton de secolul XIX.
Falstaff refugiat de teama răfuielilor
Un lucru cu actorii intertextualist cu citate din mai multe secole şi partituri dramatice, ataşând trimiteri limpezi la VIP-uri media ori din lumea rock-ului, fie că vorbim de interpretarea lui Fenton, Bardolph, Slender, John, de admirabilul rol al doctorului Caius care l-a influenţat pe Alecsandri în ciclul Chiriţei, de Evans, Pistol, Nym şi hangiu, de Robin, de Rugby ori de povestitor. Ar fi multe de spus şi de lăudat. Nicu Alifantis cântând voce, chitară, percuţii, trupa Byron cu Dan Byron la chitară, flaut şi percuţii, fingers, keyboards, acordeon, Costin Oprea la chitară şi chitară electrică, Dan Georgescu, la bass, John Ciurea la tobe şi percuţii. Un spectacol revigorant şi ironic, nostalgic şi ca o cursă de formula unu. O echipă fantastică pe care am aplaudat-o cu poftă, chiar dacă în lume există şcoli pentru actorii de musical la care n-au învăţat actorii de la „Metropolis". Am văzut şi ceva dezabuzaţi şi spectatori apatici şi critici, unii doar cârtitori. Mi s-au părut bătrâni şi snobi de provincie."
HAI LA TEATRU.RO 23.05.2011
“Nevestele vesele” cu accente gay, cu step şi cu Tina Turner
Un text scris în anul 1602, montat (a doua oară) de un regizor născut în 1946 şi cu o distribuţie a cărei vârstă medie (aproximată) este de 35-37 de ani. “Nevestele vesele din Windsor” de la Teatrul Metropolis oferă publicului o prospeţime pe care mi-aş dori s-o întâlnesc ceva mai des pe scenele noastre.
Recunosc că n-am mai trecut de câteva luni pe la Teatrul Metropolis. De fapt, ultima perioada m-a desprins de teatru în general, motivul fiind legat de un masterat pe care îl fac la London School of Journalism. Revenirea mi-a adus bucurie şi speranţă. Bucurie pentru că am vazut un Tocilescu care tratează cu un umor fin subiectele acide şi care-i plasează pe tineri actorii într-un exercitiu de toleranţă pe care orice cetăţean al acestei naţiuni ar trebui să-l practice mai des. Speranţa vine din plăcerea cu care (se) joacă, de exemplu, Gelu Niţu şi Adriana Trandafir şi care are o forţă potenţială molipsitoare pentru colegii de scena mai puţin încrezători în ei înşişi.
Dar să exemplific. Uitaţi de versiunea originală a textului, pentru că din Nevestele lui Shakespeare n-au rămas decât firul epic, tema şi durata spectacolului (mult peste trei ore). Nu ştiu cine a făcut adaptarea textului, dar are toată admiraţia mea. Dacă vrem ca publicul tânăr să vină la teatru pentru teatru, atunci trebuie să-l atragem cu un limbaj viu, adecvat vârstei şi mediului în care trăieşte fără a fi, totuşi, vulgar. [Ieşind puţin din sfera teatrală, îmi amintesc de o încercare similară a editurii Polirom care a decis să aducă la zi o carte de căpătâi a fiecărui adolescent: De veghe-n lanul de secară. Citiţi cele două versiuni (prima tradusă de Catinca Ralea, cea de-a doua de Cristian Ionescu) şi-o să-mi dati dreptate.]
Tocilescu îmbracă noua variantă de text în costum de piele, apelează la Alifantis pentru a adapta povestirea la portativ, aduce şi-un band pe scenă şi îi pune pe actori să transpire în paşi de step. În acest peisaj îşi găsesc locul un homosexual (pe care Răzvan Rotaru îl întruchipează sublim) şi o asistentă medicală în care doarme Tina Turner (Adriana Trandafir). Partitura doctorului (Adrian Ciobanu) nu este altceva decât o şopârlă, un apropos delicat la un subiect sensibil pe care fie îl urmărim aproape zilnic la ştirile TV, fie îl constatăm pe pielea noastra în spitale.
Există, totuşi, câteva amănunte creatoare de disconfort. În primul rând, spectacolul ar trebui jucat pe o scenă mai mare. Muzica şi dansul produc un zgomot aparte pe care spaţiul mic al Teatrului Metropolis nu-l poate absorbi. Din acest motiv, spectatorul nu poate desluşi foarte bine textul, iar construcţia, ansamblul îşi pierd astfel din farmec.
Un alt lucru care mi-a sărit în ochi a fost uşoara blazare a câtorva dintre mai tinerii actori. Sper ca aceasta să dispară pe măsură ce spectacolul creşte.
La capitolul plusuri, însă, se poziţionează muzicienii – Dan Byron în mod special – care se transformă în personaje. Uitaţi-vă la mimica, la gestica lor. Bucuraţi-vă, totodată, de momentul de jazz oferit de Gelu Niţu şi fiţi atenţi la picioarele actorilor care sunt pregătite să zburde în paşi de step.
Nevestele vesele din Windsor, un remake de Alexandru Tocilescu (durata 3h 15min) cu: Lucian Iancu, George Ivaşcu, Adriana Trandafir, Ion Grosu, Mariana Dănescu, Crina Mureşan, Mihai Niţă, Victor Apetrei/Mihai Stănescu, Marcel Lovin, Gelu Niţu, Răzvan Rotaru/Dorin Eugen Ionescu, Eduard Haris, Adi Ciobanu, Şerban Celea, Dani Popescu/Dan Cogălniceanu, Ionuţ Ciocia/Andrei Bratu, Darius Daradici, Dan Rădulescu, Ştefania Dumitru, Loredana Căvăşdan, Raluca Botez, Oana Berbec, Eduard Cârlan, Nicu Alifantis.
9 mai 2011 Nevestele vesele de la Teatrul Metropolis
Autor: SEBASTIAN S. EDUARD
"Un act cultural de excepţie a avut loc sâmbătă seară pe scena Teatrului Metropolis. Musicalul "Neves te le vesele din Windsor" este un re make al spectaco lului de mare succes din anul 1978 – controversat şi cenzurat în perioada comunistă, şi care revine astăzi pe sce na Teatrului Me tro po lis sub aceeaşi ba ghetă artistică, dar cu o distribuţie nouă.
Comedia muzicală reinventează în cheie inedită universul lui Shakespeare plecând de la textul dramaturgului britanic, "cernut" prin regia lui Alexandru Tocilescu şi muzica lui Nicu Alifantis. Rezultatul este un musical intim, favorizat de dimensiunile mici ale sălii de la Metropolis, cu excelentă muzică live (Byron să trăiască!) cu multă mişcare scenică. Şi chiar dacă uneori actorii români nu se ridică vocal la înălţimea colegilor vestici, mai exersaţi în astfel de deprinderi artistice, jocul actoricesc compensează acest lucru din plin. Cu scuze că amintim doar o parte din distribuţie – o Adriana Trandafir aplaudată la scenă deschisă, un George Ivaşcu permanent "în priză" (personal cred că energia lui ar putea hrăni un nou reactor nuclear de la Cernavodă), Ion Grosu impecabil.
Duceţi-vă şi vedeţi un gen teatral mai puţin popular în România, o piesă care ţine puţin peste trei ore, dar care vă va destinde cu siguranţă şi vă va (re)deschide apetitul pentru teatru. Acum, cât nu se termină stagiunea."