1. Édouard Louis este autorul mai multor romane autobiografice (e.g. Sfârşitul lui Eddy Bellegueule, O istorie a violenței, Cine l-a ucis pe tata?, traduse în română), care aduc în prim-plan cu sensibilitate și sinceritate, dar și cu brutalitate, poveștile unor categorii marginalizate, atât politic, cât și social, condamnate sărăciei, excluziunii, ruinării de sine. Care sunt motivele pentru care ai ales să montezi Cine l-a ucis pe tata?

Visceralitatea scriiturii și gradul de urgență pe care l-am simțit în raport cu aducerea pe scenă a acestei povești m-au motivat să îl regizez. Totodată, dificultatea pe care o presupune slalomul între intimitate (relațiile de familie) și zona de statement politic m-a incitat teribil. Cred că sunt atras de formule aparent imposibile, de structuri atipice și de subiecte extrem contemporane. Am încercat (și cred că am și reușit), împreună cu echipa mea, să gândim un show bine complimentat estetic, pentru a face spectacolul deschis către un public cât mai vast.

2. În adaptarea pentru scenă a romanului ai lucrat cu Mihaela Michailov, cum s-a desfășurat această colaborare?

Colaborarea cu Mihaela a fost una dintre cele mai intense și importante întâlniri ale ultimilor ani pentru mine. În primul rând, nivelul de experiență pe care îl posedă m-a liniștit teribil. Știam că îmi este alături cineva cu o experiență vastă. De asemenea, a ajutat și faptul că era extrem de bine familiarizată cu scrierile autorului și interesată cu asupra de măsură de temele propuse de acesta.

I-am sugerat o formulă corală, dar și scindarea protagonistului în șase ipostaze. A urmat o serie de drafturi tot mai complete și mici modificări în timpul repetițiilor. Textul a fost extrem de bine ritmat și percutant încă din prima, ceea ce e ideal pentru un regizor obsedat de ritm.

3. Cum s-a transformat textului lui Édouard Louis în procesul de dramatizare și care au fost provocările pe care le-ai întâmpinat în construcția spectacolului?

La început, am discutat pe punctele tari ale romanului și am făcut o listă cu ce anume ne interesează ca osatură centrală a viitorului text dramatizat. Am operat, împreună cu Mihaela Michailov, permutări în ordinea evenimentelor dramatice, am lăsat loc unor extensii de extratext, am completat cu o scenă pe care nu o selectasem inițial (cea despre zidul Berlinului) și am încercat să dozăm cu atenție informația politică pe care o conține textul lui Édouard Louis. Cred că ne-a ieșit un text de scenă care creditează originalul fără a-l trăda, totodată curgând din propriile noastre dorințe artistice, cu particularitățile lor.

4. Este societatea contemporană deschisă poveștilor de tipul celei expuse în Cine l-a ucis pe tata?

Dovada că societatea contemporană este deschisă la acest tip de povești o reprezintă cele patru reprezentații din decembrie 2023 (vizionări și premieră), afluxul de reacții pozitive și emoția generalizată declanșată în rândul celor foarte tineri (studenți la UNATC și nu numai), dar și a spectatorilor mai maturi. Cred că romanele lui Édouard Louis sunt extrem de puternice, iar istoriile sale ating enorm de mulți oameni. Nu degeaba este hiper-montat și tradus la nivel mondial.

5. De ce consideri că este important ca astfel de subiecte să ajungă pe scena românească?

Ca regizor, cred tot mai mult în anii din urmă în misiunea noastră de popularizare a ceea ce e acut în societate la nivel de schimbări paradigmatice și subiecte fierbinți. Relația tată-fiu, declinată aici prin lupa societății franceze a celor fără privilegii, m-a interesat enorm. Scena românească mai are de lucrat la ceea ce eu numesc factor de elasticitate. Am senzația, adesea, că ne paște un conformism atât pe zona de subiecte, cât și pe cea legată de formele scenice. Suntem și mult prea obsedați de stil, de a-l recunoaște pe cutărescu prin ceea ce face. Mie mi-ar plăcea ca publicurile să nu mai caute semnătura ca garant al calității, ci ceea ce e viu, chiar cu inerente imperfecțiuni. Să nu se ecraneze din primele cinci minute când ceea ce văd pe scenă nu e conform cu ce cred ei c-ar trebui să fie teatrul. Culmea, observ asta tot mai mult la spectatorii specializați, la critici și aficionados.

6. Crezi că teatrul își poate asuma un rol în schimbarea percepțiilor și a mentalităților față de problemele sociale?

Sunt convins că teatrul poate forma noi sinapse, poate educa și poate propune (celor care se păstrează curioși și nu știu CUM E TEATRUL) noi forme, noi idei, noi viitoruri mai bune. Totuși, noi putem face doar 50%, restul le aparține spectatorilor, nevoii lor și deschiderii lor către un teatru viu, al prezentului. Ca artist în domeniul teatrului, ești captiv prezentului, gustului și direcțiilor actuale. Și asta nu e rău deloc. Căci oricum, mantra noastră e că facem o meserie efemeră, dureros de repede trecătoare.